GOZADERO 20.

Mamaia danse à nouveau.

 

Mamaia.

Août.

Soleil dense.

Air salé.

Vagues calmes.

Une station qui semble suspendue entre ce qu'elle a été et ce qu'elle pourrait redevenir.

Valises.

Chaussures de danse.

Embrassades.

Langues mêlées.

Roumain.

Anglais.

Espagnol.

Français.

Les premiers accords de salsa…

Les corps se reconnaissent avant de se saluer.

Il existe des moments où un festival ne change pas seulement d'adresse.

Il change une géographie symbolique.

Après dix-huit éditions qui ont fait partie de la mémoire affective de Vama Veche, Gozadero arrive à Mamaia pour sa vingtième édition. Un déménagement qui peut surprendre. Un choix qui peut soulever des questions. Mais aussi une invitation à regarder le littoral roumain au-delà des clichés.

Mamaia traverse, depuis quelques années, une période de recherches.

De transformations.

D'investissements.

De controverses.

Des espaces réinventés.

D'autres abandonnés.

Beaucoup de bruit.

Peu de vraies rencontres.

C'est peut-être justement pour cela qu'un festival construit autour de la danse sociale arrive ici au bon moment.

Non comme solution miraculeuse.

Mais comme présence.

Comme respiration.

Comme forme de vitalité.

J'entre dans la salle principale.

Respirations.

Échauffement.

Corrections.

Transpiration.

Sourires.

Erreurs.

Rires.

Reprises.

Encore une fois.

Et encore une fois.

Les professeurs internationaux circulent naturellement parmi les participants.

Ils n'enseignent pas seulement des figures.

Ils transmettent de l'attention.

De l'écoute.

De la disponibilité.

Dans la danse sociale, la technique ne suffit jamais.

Ce qui compte, c'est la relation.

En tant que chercheur en arts performatifs, j'observe à chaque fois le même phénomène fascinant : les communautés de danse développent leurs propres codes sociaux. Ils ne sont écrits nulle part. Ils s'apprennent par le mouvement.

L'invitation.

Le respect.

L'alternance.

L'écoute.

La confiance.

Le refus élégant.

Tout cela devient une chorégraphie invisible.

Et c'est peut-être précisément là que se trouve la véritable force d'un festival comme Gozadero.

Il ne produit pas seulement des spectacles.

Il produit de la communauté.

Dans une période dominée par l'incertitude économique, par des anxiétés sociales et par un présent qui semble consommer toujours plus d'énergie collective, la danse propose quelque chose de presque révolutionnaire par sa simplicité.

Présence.

Contact.

Rythme.

Respiration commune.

Elle ne promet pas de sauver le monde.

Mais elle en suspend, pour quelques heures, le bruit.

Je regarde autour de moi.

Des âges différents.

Des professions différentes.

Des histoires différentes.

Des corps différents.

Il n'existe pas un seul modèle de beauté.

Il y a des corps jeunes et des corps mûrs.

Des sportifs.

Des parents.

Des étudiants.

Des enfants.

Des médecins.

Des professeurs.

Des entrepreneurs.

Des gens qui dansent depuis vingt ans et des gens qui ont découvert la salsa il y a quelques mois.

Tous partagent la même piste.

Tous partagent la même musique.

Dans une culture qui standardise l'image, la danse sociale réhabilite la présence.

Le corps n'a plus besoin de démontrer.

Il doit seulement être.

Wilmark, avec sa famille et une équipe remarquablement soudée, poursuit depuis deux décennies un projet qui a depuis longtemps dépassé le statut de simple festival.

Gozadero est déjà une communauté.

Les écoles de danse de Roumanie sont présentes en tant que partenaires.

Des instructeurs reconnus du monde entier apportent des expériences et des esthétiques différentes.

Des participants venus de plusieurs pays transforment le littoral en un espace de rencontres culturelles.

Le festival respire en plusieurs langues.

En plusieurs rythmes.

En plusieurs histoires personnelles.

Le soir change tout.

La plage.

Le coucher du soleil.

Le sable garde encore la chaleur du jour.

La mer devient décor et partenaire.

Les enceintes respirent au rythme des vagues.

Bachata.

Salsa.

Kizomba.

Les corps changent de centre de gravité.

Ils ne dansent plus contre le sable.

Ils dansent avec lui.

Nous dansons, en fait, parce que nous avons besoin de nous rappeler quelque chose de très simple.

Que la proximité peut exister sans agressivité.

Que la confiance peut se construire en trois minutes, le temps d'une chanson.

Qu'un inconnu peut devenir partenaire sans devenir possession.

Que la musique peut traduire ce que le langage ne parvient plus à dire.

C'est là le grand gain de la danse sociale.

Pas la performance.

Mais la relation.

Le déménagement à Mamaia peut ainsi devenir plus qu'un simple changement logistique.

Il peut devenir une déclaration.

Les festivals authentiques ne consomment pas les lieux où ils arrivent.

Ils les réactivent.

Ils apportent des touristes.

Ils apportent des artistes.

Ils apportent des professeurs.

Ils apportent de l'économie locale.

Mais surtout, ils apportent cette énergie qu'aucun projet immobilier ne peut produire.

Une ville ne renaît pas seulement par ses bâtiments.

Elle renaît quand les gens choisissent d'y rester encore une chanson.

À la fin de la soirée, la musique s'entend encore au loin.

Je ne distingue plus les pas.

Seulement leur pulsation.

Mamaia semble différente.

Ou peut-être que ce sont les gens qui la font paraître différente.

Ce n'est pas le festival qui a déménagé.

C'est une communauté qui s'est déplacée.

Et là où les communautés choisissent de danser, les lieux recommencent, lentement, à respirer.

À une époque où l'avenir semble négocié presque exclusivement en chiffres, en graphiques et en statistiques, quelques centaines de personnes démontrent, pendant quatre jours, que l'espoir peut aussi avoir du rythme.

Peut aussi avoir des pas.

Peut aussi avoir un parfum de mer.

Peut aussi avoir un goût d'Amérique latine.

Et c'est peut-être exactement de tels festivals dont nous avons besoin aujourd'hui : non pas pour oublier la réalité, mais pour retrouver l'énergie d'y revenir, ensemble.

​

 

In limba romana

GOZADERO 20.

Mamaia dansează din nou

 

Mamaia.

August.

Soare dens.

Aer sărat.

Valuri liniștite.

O stațiune care pare suspendată între ceea ce a fost și ceea ce ar putea redeveni.

Valize.

Pantofi de dans.

Îmbrățișări.

Limbi amestecate.

Română.

Engleză.

Spaniolă.

Franceză.

Primele acorduri de salsa…

Corpurile se recunosc înainte să se salute.

Există momente în care un festival nu își schimbă doar adresa.

Schimbă o geografie simbolică.

După optsprezece ediții care au făcut parte din memoria afectivă a Vămii Vechi, Gozadero ajunge la Mamaia pentru cea de-a douăzecea ediție. O mutare care poate surprinde. O alegere care poate ridica întrebări. Dar și o invitație de a privi litoralul românesc dincolo de clișee.

Mamaia traversează, de câțiva ani, o perioadă de căutări.

Transformări.

Investiții.

Controverse.

Spații reinventate.

Altele abandonate.

Mult zgomot.

Puține întâlniri reale.

Poate tocmai de aceea un festival construit în jurul dansului social ajunge aici într-un moment potrivit.

Nu ca soluție miraculoasă.

Ci ca prezență.

Ca respirație.

Ca formă de vitalitate.

Intru în sala principală.

Respirații.

Încălzire.

Corecții.

Transpirație.

Zâmbete.

Greșeli.

Râsete.

Reluări.

Încă o dată.

Și încă o dată.

Profesorii internaționali circulă firesc printre participanți.

Nu predau doar figuri.

Transmit atenție.

Ascultare.

Disponibilitate.

În dansul social, tehnica nu este niciodată suficientă.

Contează relația.

Ca cercetător al artelor performative, observ de fiecare dată același fenomen fascinant: comunitățile dansului dezvoltă propriile lor coduri sociale. Nu sunt scrise nicăieri. Se învață prin mișcare.

Invitația.

Respectul.

Alternanța.

Ascultarea.

Încrederea.

Refuzul elegant.

Toate acestea devin o coregrafie invizibilă.

Și poate tocmai aici se află adevărata forță a unui festival precum Gozadero.

Nu produce doar spectacole.

Produce comunitate.

Într-o perioadă dominată de incertitudine economică, de anxietăți sociale și de un prezent care pare să consume tot mai multă energie colectivă, dansul propune ceva aproape revoluționar prin simplitatea lui.

Prezență.

Contact.

Ritm.

Respirație comună.

Nu promite salvarea lumii.

Dar suspendă, pentru câteva ore, zgomotul ei.

Privesc în jur.

Vârste diferite.

Profesii diferite.

Povești diferite.

Corpuri diferite.

Nu există un singur model de frumusețe.

Există corpuri tinere și corpuri mature.

Sportivi.

Părinți.

Studenți.

Copii.

Medici.

Profesori.

Antreprenori.

Oameni care dansează de douăzeci de ani și oameni care au descoperit salsa acum câteva luni.

Toți împart același ring.

Toți împart aceeași muzică.

Într-o cultură care standardizează imaginea, dansul social reabilitează prezența.

Corpul nu mai trebuie să demonstreze.

Trebuie doar să fie.

Wilmark, împreună cu familia sa și cu o echipă remarcabil de bine închegată, continuă de două decenii un proiect care a depășit de mult statutul unui simplu festival.

Gozadero este deja o comunitate.

Școlile de dans din România sunt prezente ca partenere.

Instructori consacrați din întreaga lume aduc experiențe și estetici diferite.

Participanți din mai multe țări transformă litoralul într-un spațiu al întâlnirilor culturale.

Festivalul respiră în mai multe limbi.

În mai multe ritmuri.

În mai multe istorii personale.

Seara schimbă totul.

Plaja.

Apusul.

Nisipul încă păstrează căldura zilei.

Marea devine decor și partener.

Boxele respiră odată cu valurile.

Bachata.

Salsa.

Kizomba.

Corpurile își schimbă centrul de greutate.

Nu mai dansează împotriva nisipului.

Dansează împreună cu el.

Dansăm, de fapt, pentru că avem nevoie să ne reamintim ceva foarte simplu.

Că apropierea poate exista fără agresivitate.

Că încrederea poate fi construită în trei minute, cât durează o melodie.

Că un necunoscut poate deveni partener fără să devină posesie.

Că muzica poate traduce ceea ce limbajul nu mai reușește.

Acesta este marele câștig al dansului social.

Nu performanța.

Ci relația.

Mutarea la Mamaia poate deveni, astfel, mai mult decât o schimbare logistică.

Poate deveni o declarație.

Festivalurile autentice nu consumă locurile în care ajung.

Le reactivează.

Aduc turiști.

Aduc artiști.

Aduc profesori.

Aduc economie locală.

Dar, mai ales, aduc acea energie pe care niciun proiect imobiliar nu o poate produce.

Un oraș nu renaște doar prin clădiri.

Renaște atunci când oamenii aleg să rămână acolo încă o melodie.

La finalul serii, muzica se aude încă departe.

Nu mai disting pașii.

Doar pulsația lor.

Mamaia pare altfel.

Sau poate oamenii o fac să pară altfel.

Nu festivalul s-a mutat.

S-a mutat o comunitate.

Iar acolo unde comunitățile aleg să danseze, locurile încep, încet, să respire din nou.

Într-o vreme în care viitorul pare negociat aproape exclusiv în cifre, grafice și statistici, câteva sute de oameni demonstrează, timp de patru zile, că speranța poate avea și ritm.

Poate avea și pași.

Poate avea și parfum de mare.

Poate avea gust de America Latină.

Și poate că exact de astfel de festivaluri avem nevoie astăzi: nu pentru a uita realitatea, ci pentru a avea energia de a ne întoarce la ea, împreună.

 

 

……………

 

In Spanish 

​

GOZADERO 20.

Mamaia vuelve a bailar

Mamaia.

Agosto.

Sol intenso.

Aire salado.

Olas tranquilas.

Un destino turístico que parece suspendido entre lo que fue y lo que podría volver a ser.

Maletas.

Zapatos de baile.

Abrazos.

Idiomas entremezclados.

Rumano.

Inglés.

Español.

Francés.

Los primeros acordes de salsa…

Los cuerpos se reconocen antes de saludarse.

Hay momentos en los que un festival no cambia solamente de dirección.

Cambia una geografía tambien.

Después de dieciocho ediciones que formaron parte de la memoria afectiva de Vama Veche, Gozadero llega a Mamaia para celebrar su vigésima edición teniendo ya en ańo pasado la 19 también aquí.

Un traslado que puede sorprender.

Una decisión que puede suscitar preguntas.

Pero también una invitación a mirar la costa rumana más allá de los estereotipos.

Mamaia atraviesa desde hace unos años un período de búsqueda.

Transformaciones.

Inversiones.

Controversias.

Espacios reinventados.

Otros abandonados.

Mucho ruido.

Pocos encuentros verdaderos.

Quizá por eso un festival construido alrededor del baile latino llega aquí en el momento oportuno.

No como una solución milagrosa.

Sino como una presencia.

Como una respiración.

Como una forma de vitalidad.

Entro en la sala principal.

Respiraciones.

Calentamiento.

Correcciones.

Sudor.

Sonrisas.

Errores.

Risas.

Repeticiones.

Una vez más.

Y otra vez.

Los profesores internacionales se mueven con naturalidad entre los participantes.

No enseñan solamente figuras.

Transmiten atención.

Escucha.

Disponibilidad.

En el baile social, la técnica nunca es suficiente.

Lo que realmente importa es la relación.

Como investigador de los artes performaticos, observo cada vez el mismo fenómeno fascinante: las comunidades del baile desarrollan sus propios códigos sociales.

No están escritos en ninguna parte.

Se aprenden a través del movimiento.

La invitación.

El respeto.

La alternancia.

La escucha.

La confianza.

El rechazo elegante y respetuoso.

Todo ello se convierte en una coreografía invisible.

Y quizá precisamente ahí reside la verdadera fuerza de un festival como Gozadero.

No produce únicamente espectáculos.

Produce comunidad.

En un período dominado por la incertidumbre económica, las ansiedades sociales y un presente que parece consumir cada vez más energía colectiva, el baile propone algo casi revolucionario por su propia sencillez.

Presencia.

Contacto.

Ritmo.

Respiración compartida.

No promete salvar el mundo.

Pero suspende, durante unas horas, su ruido.

Miro a mi alrededor.
Edades diferentes.
Profesiones diferentes.
Historias diferentes.
Cuerpos diferentes.
No existe un único modelo de belleza.
Existen cuerpos jóvenes y cuerpos maduros.
Deportistas.
Padres.
Estudiantes.
Niños.
Médicos.
Profesores.
Emprendedores.
Personas que llevan veinte años bailando y personas que descubrieron la salsa hace apenas unos meses.
Todos comparten la misma pista.
Todos comparten la misma música.
En una cultura que estandariza la imagen, el baile social rehabilita la presencia.
El cuerpo ya no tiene que demostrar nada.
Solo tiene que ser.

Wilmark, junto con su familia y un equipo extraordinariamente bien cohesionado, continúa desde hace dos décadas un proyecto que hace mucho dejó de ser un simple festival.
Gozadero ya es una comunidad.
Las escuelas de baile de Rumanía están presentes como colaboradoras.
Instructores consagrados de todo el mundo aportan experiencias y estéticas diferentes.
Participantes de varios países transforman la costa en un espacio de encuentros culturales.
El festival respira en varios idiomas.
En varios ritmos.
En varias historias personales.

La noche lo cambia todo.
La playa.
El atardecer.
La arena aún conserva el calor del día.
El mar se convierte en escenario y compañero.
Los altavoces respiran al ritmo de las olas.
Bachata.
Salsa.
Kizomba.
Los cuerpos cambian su centro de gravedad.
Ya no bailan contra la arena.
Bailan con ella.

En realidad, bailamos porque necesitamos recordar algo muy sencillo.
Que la cercanía puede existir sin agresividad.
Que la confianza puede construirse en tres minutos, lo que dura una canción.
Que un desconocido puede convertirse en compañero sin convertirse en posesión.
Que la música puede traducir aquello que el lenguaje ya no consigue expresar.

Esa es la gran conquista del baile social.
No el rendimiento.
Sino la relación.

El traslado a Mamaia puede convertirse, así, en mucho más que un cambio logístico.
Puede convertirse en una declaración.
Los festivales auténticos no consumen los lugares a los que llegan.
Los reactivan.
Traen turistas.
Traen artistas.
Traen profesores.
Traen economía local.
Pero, sobre todo, traen esa energía que ningún proyecto inmobiliario puede generar.

Una ciudad no renace solo gracias a sus edificios.
Renace cuando las personas eligen quedarse allí una canción más.

Al final de la noche, la música aún se escucha a lo lejos.
Ya no distingo los pasos.
Solo su pulso.
Mamaia parece diferente.
O quizá son las personas quienes la hacen parecer diferente.
No fue el festival el que se trasladó.
Fue una comunidad la que se trasladó.
Y allí donde las comunidades eligen bailar, los lugares empiezan, poco a poco, a respirar de nuevo.

En una época en la que el futuro parece negociarse casi exclusivamente en cifras, gráficos y estadísticas, varios cientos de personas demuestran, durante cuatro días, que la esperanza también puede tener ritmo.
También puede tener pasos.
También puede tener aroma a mar.
También puede tener sabor a América Latina.
Y quizá sea precisamente este tipo de festivales lo que necesitamos hoy: no para olvidar la realidad, sino para tener la energía de volver a ella, juntos.

 

……………………………

 

​

In English

 

GOZADERO 20.

Mamaia Dances Again

 

 

Mamaia.
August.
Intense sun.
Salt in the air.
Gentle waves.

A tourist destination that seems suspended between what it once was and what it might become again.

Suitcases.
Dance shoes.
Hugs.
Languages intertwined.

Romanian.
English.
Spanish..

The first salsa chords drift out from the ballroom…

Bodies recognize one another before they say hello.

There are moments when a festival does not simply change its location.

It changes a geography as well.

After eighteen editions that became part of Vama Veche’s collective emotional memory, Gozadero comes to Mamaia to celebrate its twentieth edition, having already held its nineteenth edition here last year.

A move that may come as a surprise.

A decision that may raise questions.

But also an invitation to look at the Romanian coast beyond the stereotypes.

For several years now, Mamaia has been going through a period of searching.

Transformations.
Investments.
Controversies.
Spaces reinvented.
Others abandoned.

A lot of noise.
Few genuine encounters.

Perhaps that is why a festival built around Latin dance arrives here at precisely the right moment.

Not as a miraculous solution.

But as a presence.

As a breath.

As a form of vitality.

I enter the main ballroom.

Breathing.

Warm-up.

Corrections.

Sweat.

Smiles.

Mistakes.

Laughter.

Repetitions.

Once again.

And again.

The international teachers move naturally among the participants.

They do not merely teach steps.

They transmit attentiveness.

Listening.

Availability.

In social dance, technique is never enough.

What truly matters is the relationship.

As a researcher of the performing arts, I observe the same fascinating phenomenon again and again: dance communities develop their own social codes.

They are not written down anywhere.

They are learned through movement.

The invitation.

Respect.

Alternation.

Listening.

Trust.

The elegant and respectful rejection.

All of it becomes an invisible choreography.

And perhaps that is precisely where the true strength of a festival like Gozadero lies.

It does not simply produce performances.

It produces community.

In a period dominated by economic uncertainty, social anxieties, and a present that seems to consume more and more of our collective energy, dance offers something almost revolutionary in its very simplicity.

Presence.

Contact.

Rhythm.

Shared breathing.

It does not promise to save the world.

But for a few hours, it quiets its noise.

I look around me.

Different ages.

Different professions.

Different stories.

Different bodies.

There is no single model of beauty.

There are young bodies and mature bodies.

Athletes.

Parents.

Students.

Children.

Doctors.

Teachers.

Entrepreneurs.

People who have been dancing for twenty years and people who discovered salsa only a few months ago.

Everyone shares the same dance floor.

Everyone shares the same music.

In a culture that standardizes the image, social dance restores the value of presence.

The body no longer has to prove anything.

It simply has to be.

Wilmark, together with his family and an extraordinarily well-coordinated team, has continued for two decades with a project that long ago ceased to be simply a festival.

Gozadero is now a community.

Romania’s dance schools are present as partners.

Renowned instructors from around the world bring different experiences and aesthetics.

Participants from several countries transform the coast into a space for cultural encounters.

The festival breathes in several languages.

In several rhythms.

In several personal stories.

Night changes everything.

The beach.

The sunset.

The sand still holds the warmth of the day.

The sea becomes both stage and companion.

The speakers breathe to the rhythm of the waves.

Bachata.

Salsa.

Kizomba.

Bodies shift their center of gravity.

They are no longer dancing against the sand.

They are dancing with it.

In reality, we dance because we need to remember something very simple.

That closeness can exist without aggression.

That trust can be built in three minutes—the length of a song.

That a stranger can become a partner without becoming an object of possession.

That music can translate what language can no longer express.

That is the great achievement of social dance.

Not performance.

But relationship.

The move to Mamaia may therefore become much more than a logistical change.

It can become a statement.

Authentic festivals do not consume the places they enter.

They reactivate them.

They bring tourists.

They bring artists.

They bring teachers.

They bring local economic activity.

But above all, they bring an energy that no real-estate development can generate.

...